Cel mai Suprarealist
Despre Juan Miro, pictor catalan, Andre Breton spunea că "este cel mai suprarealist dintre noi". Miro spunea despre felul în care lucrează că: "Sunt adversarul oricărei pregătiri intelectuale a proiectării moarte a tabloului. Artistul lucrează ca un poet: cuvântul are întâietate, ideea îi urmează".
Eu l-am descoperit în revista "Secolul 20", care ne-a deschis multe porţi către lume, într-o vreme în care şi unii, şi alţi, din Est şi din Vest, se străduiau să ridice cât mai multe ziduri. Vă invit să priviţi câteva lucrări semnate Miro şi prezentate în expoziţia deschisă la Palazzo dei Diamanti, în Ferrara, Italia.
4 comentarii:
Cât de mult voi enerva şi ce proastă impresie voi face... dar o spun: nu mi-a plăcut niciodată Miro. Dar de la Van Gogh şi Repin nu mă dau niciodată îndărăt.
Absolut deloc! O să ţi se pară ciudat, deşi îi preţuiesc pe clasici, iar Breuegel se află la mare preţ, eu mă simt foarte bine în arta modernă. Aici nu e vorba de păreri proaste, ci de gusturi. De fapt, de la impresionişti mi se trage. Mi s-a părut că nu de fotografii ale realităţii avem nevoie, ci de stări de spirit, de culoare, de atmosferă, de emoţii. El Greco, pe care l-am admirat la Muzeul de Artă al RSR-asta e! aşa se numea atunci- mi s-a părut că face figură aparte, că încearcă să iasă din canoane, chiar dacă evolua la "impuse"!
Nu mă pune să-ţi spun de ce îmi place sau nu o operă de artă. Nu sunt critic, sunt consumator. Dar verdictul este produsul unei acumulări de fapte culturale. Şi asta nu se poate explica, pentru că se duce dracului tot farmecul!
Nici eu nu mă topesc după Miro, dar sunt lucruri care îmi plac: culoare, linie simplă, fără zorzoane, economie de mijloace. Nu spune poveşti, oferă baza pentru a-ţi construi tu o poveste.
Absolut. De gustibus et de coloribus...
Recunosc că şi în artele vizuale, dar şi gândind la muzichie ori literatură, mă simt mai bine între cele vechi şi aşezate. Nu că n-aş vibra şi la un Modigliani.
Prietene, şi modernii, dacă n-au trecut prin şcoala clasică, dacă nu au cultură, în sens larg, se transformă în simpli provocatori, care fac mai mult zgomot şi aproape deloc artă. Am câteva exemple prin fototecă şi am de gând să le pun pe blog. Pentru că nu orice bucată de slană sau cadavre trase în plastic constituie artă. Un dobitoc a lăsat un câine legat de un calorifer, într-o galerie de artă, să moară de foame şi de sete. Cică e artă. Un sejur gratuit într-un stabiliment specializat în duşuri scoţiene nu vrea el? Ştii ce: se merge prea departe! E dovada cea mai bună că astfel de "hartişti" nu mai au ce spune! De unde şi nevoia de întoarcere permanentă la clasici.
Trimiteți un comentariu